Lena Chilari, masterandă la Facultatea de Litere din Cluj, a debutat anul trecut cu volumul de versuri „O cană de noviciok la bătrânețe”, volum care a câștigat premiul „Regele dimineții” în cadrul concursului de debut în poezie Alexandru Mușina/ 2020.
Poezia pe care o scrie Lena Chilari este fascinantă, deoarece are de a face cu personalitatea și temperamentul Lenei Chilari în esență. O poezie biografică din care țâșnește durerea sfâșietoare a copilei respinse de mamă, revolta și repulsia față de sine și față de lumea în care trăiește Lena Chilari. O lume limitată și îngustă, cu oameni care îți dictează să trăiești după regulile și setările societății: „în loc să vorbim despre alegerea personală/ a fiecăruia despre fericire, sănătate mintală/ singurătate sau despre partenerii potriviți nouă/ ne întrebăm când ne mărităm și când/ turnăm plozi „că e timpul să-i ai pe ai tăi”/ să-ți aducă o cană de noviciok la bătrânețe…” (pag.55-56). Lecții valoroase desprindem din confesiunile Lenei Chilari, rânduri care îndeamnă cititorul să fie el însuși și să trăiască după propriile sale reguli. Observăm, așadar, că poezia autorului este o poezie directă care taie în carne vie. Sesizăm un feminism înflăcărat, unde Lena Chilari își cere cu insistență dreptul de a alege, de a fi ea însăși. Este vizibilă deschiderea poetei pentru generația tânără, și avem certitudinea că unindu-ne forțele, vom deveni mai puternici. Mărturisirile Lenei Chilari demonstrează faptul că este foarte greu să lupți singur împotriva lumii, dar, nu și imposibil. Poeta își asumă ruptura dintre sine și familie, renunță la regulile comune ale societății, se detașează de bârfele satului, chiar dacă lumea o va judeca spunând: „ia la dânsa, intelijenta”(pag.12).
Forța și rezistența caracterizează nu numai poezia Lenei Chilari, dar și pe ea însăși ca personalitate. Lena Chilari e o mare curajoasă și luptă cu înflăcărare pentru pacea și armonia interioară. Din acest volum de versuri desprindem mai multe idei și mesaje valoroase, una dintre acestea fiind să trăiești și să gândești liber deoarece tu ești stăpânul propriei tale vieți.
Pornind de la trăirile și dramele personale, poezia Lenei Chilari, scoate în evidență defapt, drama colectivă. Și dacă credeam că în secolul XXI am scăpat de supunere și violență, prezentul volum ne demonstrează că nu: „suntem învățate să orgasmăm la/ înjosiri&umilințe&bătăi&sute de flori a doua zi/ ce drăguță ești când ești vânătă și plânsă”(pag.76). Fiecare poem spune o poveste, dezvăluie o dramă, și, avem convingerea, că, în acest volum de versuri, Lena Chilari se povestește pe sine: „fatmir nu știe că tocmai am fost înjosită de un poet/ moldovean și cel mai rău este că/ mi-a plăcut” (pag.76). Cu siguranță este un mare curaj să poți vorbi despre tine și să-ți să-ți dezgolești atât de tare sufletul în fața citititorului.
Identificăm în poezia Lenei Chilari două mari traume, ambele generate de neiubire. În primul caz ne referim la drama copilului care cere iubire maternă și este respins. Autoarea creează imagini sfâșietoare: „când eram mică m-am dus la mama/ după iubire așa cum mă duceam/ la dumnezeu după iertare/ m-am pus în genunchi și printre lacrimi am privit spre ea culcată, dezgustată/ iar ea, măreață ființă, mi-a întors spatele”. Refuzul iubirii materne o marchează teribil pe tânăra poetă, ruptura și relația tensionată dintre fiică-mamă lăsând urme adânci până în prezent: „din copila/ încălțată în pantofiori albi cu panglică/ cu pălărie roșie dantelată/ și burta plină de dulciuri și apă minerală/ m-am transformat într-un adult care plânge dimineața” (pag. 62).
Evident, în poezia Lenei Chilari este și eșecul sentimental, fiind vorba aici despre cea de-a doua traumă, generată de neiubire: „L-am sunat pe băiatul pe care l-am iubit și m-a respins/ să îi mulțumesc că m-a făcut să scriu/ cu un semestru în urmă”. Protagonista, respinsă de mai multe ori, găsește sprijin și căldură părintească în brațele tatălui, versurile sale exprimând un puternic atașament patern: „ziua în care am plâns cu tata/ a fost ziua în care am aflat că am depresie subclinică”. Relația puternică dintre fiică-tată este accentuată și în următoarele versuri: „mică/ am văzut cum pământul se cutremură sub râsul tatei/ mare/ înțeleg că tata nu poate fi altceva decât miezul pământului” (p.14). Tatăl, reprezintă, așadar, eroul fidel al copilăriei și maturității protagonistei, care prin iubire vindecă rănile trecutului. Sinceritate și iubire debordantă regăsim în poezia alfabet, intensitatea emoției fiind concentrată în adresarea: „tata te iubesc”. Ne convingem cât de mare este puterea cuvintelor. Interesantă comparație face și Tudor Arghezi care spunea: „Cuvinte întunecate ca grotele și cuvinte limpezi ca izvoarele pornite din ele”.
Tânăra poetă declară: „poezia mea nu e cuvânt frumos și rimă/ poezia mea e trăire apoi durere/ apoi cerneală apoi tastatură/ apoi agonie apoi plăcere/ și în sfârșit vindecare”. (Poem, p.14). În concluzie, putem menționa că poezia Lenei Chilari este un amalgam de trăiri și emoții. O poezie vie, actuală astăzi și mâine.
Natalia Pântea
Ovidiana 