Pentru personajul dostoievskian este caracteristic anume acea cunoaştere de sine când lupta dintre conştiinţa ideală a sinelui şi descoperirea unor adevăruri crude despre sine atinge o tensiune interioară care pentru eroi devine insuportabilă şi conştiinţa lor se întunecă. Săvârşirea unei crime este pentru personajul dostoievskian acea situaţie – limită care declanşează un chinuitor proces al cunoaşterii de sine. Vrea să se eschiveze pe orice cale de pedeapsa penală, dar nu se poate eschiva de pedeapsa cea mai dură – conştientizarea dramatică a vinei sale morale, încât asumarea responsabilităţii pentru crima săvârşită i se pare o izbăvire mântuitoare de chinurile sufleteşti insuportabile. Acesta este, în câteva cuvinte, motivul dostoievskian al „crimei şi pedepsei”, care a fost preluat și valorificat de către Jean-Paul Sartre în piesa „Muștele”.
Obiectul principal asupra căruia îşi îndreaptă Jean-Paul Sartre atenţia este conştiinţa.
Scriitorul existenţialist francez moşteneşte de la Gide, care la rândul său preluase de la Dostoievski, climatul conştiinţei individuale „ca suverană a actelor omului”. La Sartre, motivul dostoievskian predomină în piesa „Muştele”. Oreste, personajul principal, săvârşeşte conştient crima, n-o face pentru a urmări un interes personal de a ocupa tronul, ci omoară în numele „cetăţii”. Fără remuşcări îi va mărturisi învăţătorului său : „Nu vreau să omor pentru a lua locul lui Egisthe. E prea târziu. Ce să fac cu aceşti oameni? Eu n-am văzut să se nască nici un copil al lor, n-am asistat la logodnele fiicelor lor, eu n-am împărtăşit remuşcările lor şi nu cunosc nici un nume al lor”. Oreste vrea să săvârşească un act care îi va da dreptul să trăiască printre oameni, ar vrea să pună stăpânire pe amintirile, speranţele oamenilor, pe o crimă a lor pentru a umplea golul din inima lui.
Roiul Muştelor, zeiţele răzbunării, care împânzesc cetatea, cheamă permanent şi simbolic, pe locuitorii ei, la căinţă şi ascultare. Sufletul dureros al zeilor şi al regilor e că oamenii sunt liberi. Oreste înţelege că este liber şi vrea să redea cetăţii libertatea şi fericirea. Va săvârşi crima şi acest act îl va considera bun. Îşi va asuma responsabilitatea pentru totdeauna, însă respinge mândru remuşcarea pe care i-o cere Jupiter, pentru a-l reprimi în rândurile supuşilor săi: „Ce-mi pasă mie de Jupiter? Dreptatea e o treabă a oamenilor şi n-am nevoie de un zeu ca să mi-o facă cunoscută. Este drept să te stârpesc, ticălos neruşinat, şi să distrug stăpânirea ta asupra oamenilor din Argos, este drept să le redau sentimentul demnităţii”. Crima este numai a lui, Oreste o revendică în faţa soarelui, ea este raţiunea lui de a trăi. Se simte legat prin sânge cu oamenii din Argos şi merită să fie regele lor. Greşelile, remuşcările, neliniştile oamenilor, crima lui Egisthe şi a Clytemnestrei, totul ia asupra lui. Asumarea responsabilităţii pentru crima săvârşită i se pare o izbăvire mântuitoare de chinurile sufleteşti insuportabile. Eroul meditaţiei şi al acţiunii izolate nu recunoaşte alt judecător decât propria conştiinţă.
Oreste este încarnarea cea mai deplină a idealului sartrian, care se caracterizează, în primul rând, tocmai prin nemulţumirea de a se fi realizat. Dacă ar fi să adoptăm perspectiva autorului, ar trebui să interpretăm nostalgia pe care o resimte Oreste drept o maladie a perfecţiunii: tristeţea „Omului de a nu fi om pur şi simplu”. Prin actul său, Oreste vrea să aducă dovada materială, sensibilă, a angajării sale în slujba poporului. Dar legea lui, bărbăţia cu care-şi ia dreptul de a hotărî singur valoarea faptei sale, fără ajutorul zeilor, dar şi fără ajutorul oamenilor, îi sperie şi-i îndepărtează de el pe semenii săi. Sartre face din Oreste un erou mândru şi aristocrat, intoxicat de absolut, care încearcă, fără a reuşi, să coboare printre oameni.
Deşi destinul sângeros al Atrizilor pare să se împlinească în piesa lui Sartre cu aceeaşi exactitate ca în tragedia antică, înţelesul faptei pe care o săvârşeşte Oreste devine aici cu totul altul. Omul supus destinului implacabil şi orb a dispărut. Spre deosebire de alţi scriitori moderni, care, cum e cazul lui James Joyce sau al lui O’Neill, reiau teme antice pentru a sublinia eternitatea, repetabilitatea a situaţiilor, a caracterelor omeneşti, pentru a acredita ideea unei condiţii umane indiferente la schimbările istoriei, Sartre denuminduşi intenţionat piesa dramă, şi nu tragedie, se află în polemică deschisă cu ideea de fatum, opunându-i omul creator al propriului său destin. Personalitatea lui Oreste se impune cititorului prin curajul bărbătesc cu care pedepseşte crima şi-şi asumă, mândru şi lucid, răspunderea faptei sale. El pleacă din cetate singur şi trist, dar ducând după sine roiul simbolic al muştelor, care părăseşte cetatea redată libertăţii şi demnităţii.
Pasiunea pentru dreptate şi pentru libertate a lui Oreste revelă un sincer adversar al oprimării, deşi o dată justiţia restabilită el se retrage într-o izolare mândră şi de nepătruns. Omul este în stare să-şi decidă singur soarta, să separe binele de rău, nu are nevoie de o forţă supranaturală, necunoscută şi străină lui pentru a-şi organiza existenţa. Oreste ucide convins fiind că asasinul trebuie pedepsit, nu pentru că destinul sumbru şi inevitabil al Atrizilor îi înarmează braţul. Astfel şi Raskolnikov, personajul lui Dostoievski, are dreptul de a încălca legea, este conştient de înfăptuirea crimei. Îndrăzneşte să omoare pentru a se autoverifica, pentru a deveni Napoleon. „N-am ucis ca s-o ajut pe mama, astea-s vorbe!

N-am ucis ca să obţin mijloace şi putere, să ajung binefăcătorul omenirii sau am să fiu un parazit social! N-a fost banul motivul principal că am ucis. Altceva m-a îndemnat, atunci voiam să ştiu dacă sunt un om în toată puterea cuvântului. Dacă voi putea trece peste unele piedici? Dacă sunt o făptură tremurătoare sau am dreptul…”. Fiecare dintre aceste personaje au o singură dorinţă: de a se comporta ca un om în toată puterea cuvântului, ca o personalitate cu drepturi nelimitate, de a verifica dacă într-adevăr ele nu au limite. Săvârşind crima într-un elan de voinţă, asasinii se simt izolaţi, însinguraţi, incapabili de a comunica cu semenii săi. O realitate cu adevărat copleşitoare domină şi corectează concepţia teoretică a romanului lui Dostoievski şi piesei lui Sartre: singurătatea, izolarea individului reprezintă o durere acută a firii omeneşti.
În concluzie, e important să menţionăm că „Muştele”, având la bază motivul crimă şi pedeapsă, este o operă originală, iar personajul principal, având unele trăsături tipologice proprii unui personaj dostoievskian, reprezintă un caracter individual inconfundabil.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s