Motivația Juriului Nobel

 pentru scrierile sale pline de înțelegere și semnificative din punct de vedere artistic, în care problemele și condiția omului au fost înfățișate cu o cutezătoare dragoste de adevăr și o subtilă intuiție psihologică”.

André (Paul Guillame) Gide (n. 22 noiembrie 1869Paris – d. 19 februarie 1951Paris) a fost un scriitorumanist și eseist francez, laureat al premiului Nobel pentru literatură în anul 1947. André Paul Guillaume Gide s-a remarcat prin luciditatea scrisului său, prin subtilitatea analitică și prin surprinderea problematicii intelectuale care a marcat profund mișcarea de idei din primele decenii ale secolului al XX-lea.

Scrierile din prima perioadă a creației sale îmbină trăsături ale mai multor genuri literare („Paludes”, „Fructele pământului”, „Simfonia pastorală”), în timp ce altele („Pivnițele Vaticanului”, „Falsificatorii de bani”) aduc o înnoire substanțială a artei romanului.

Piesele de teatru ale lui A. Gide („Prometeu înlănțuit”, „Oedip”, „Tezeu”) reprezintă o interpretare din perspectivă personală a miturilor antice.

Perioada simbolistă

În anul 1891 un coleg de școală, scriitorul Pierre Louÿs, l-a introdus în cercul După-Amiezelor de Marți, patronat de poetul simbolist Stéphane Mallarmé iar pentru o vreme opera sa a fost influențată de ideile curentului simbolist. Operele sale Traité de Narcisse (1891) (Narcis), Le Voyage d’Urien (1893) (Călătoria lui Urien), și La Tentative amoureuse (1893) (Tentativa dragostei) aparțin toate acestei perioade. În 1893 Gide întreprinde prima sa călătorie în Africa, sperând că va scăpa astfel de restricțiile impuse de o severă educație protestantă. Contactul său cu lumea arabă l-a ajutat să se elibereze de convențiile sexuale și culturale ale epocii victoriene, recunoscută pentru puritanismul său excesiv. A rezultat o revoltă in statu nascendo împotriva propriilor înclinații homosexuale, existente la modul latent.

Poemul în proză Roadele pământului (1897) reflectă eliberarea sa din angoasele păcatului și acceptarea propriilor impulsuri, indiferent cât de neconvenționale ar fi fost acestea. Cu toate acestea, după întoarcerea la Paris, relaxarea aceasta s-a pierdut total, căci scriitorul s-a întors în saloanele pariziene, extrem de „înțepate”. Va satiriza acest mediu în povestirea Paludes (Mlaștini) (1894) – o minunată parabolă a animalelor, care, deoarece locuiesc în peșteri întunecate sfârșesc prin a-și pierde vederea și a orbi. În 1894 Gide s-a reîntors în Africa de Nord unde a întâlnit cuplul format din Oscar Wilde și Lord Alfred Douglas, care l-au încurajat să-și recunoască homosexualitatea ascunsă cu mare grijă. A fost rechemat în țară din pricina bolii mamei sale; aceasta a murit în luna mai 1895. În luna octombrie 1895 Gide s-a căsătorit cu vara sa, Madeleine, care anterior îi refuzase cererea în căsătorie. În 1896 a fost ales primar al comunei La Roque – era în acel timp, la doar 27 de ani, cel mai tânăr primar francez. Deși și-a luat misiunea în serios a reușit să termine Fructele pământului în 1897 și nu a avut prea mare succes, deși după cel de-al Doilea Război Mondial a fost considerat cel mai influent dintre textele autorului. Se pare că generația de cititori se schimbase iar modul de valorizare a textului era diferit.

Criticul literar și eseistul

La începutul anilor 1900 Gide a început să fie cunoscut și în calitatea sa de critic literar și de eseist și în 1908 s-a aflat printre oamenii de cultură care au fondat faimoasa revistă literară La Nouvelle Revue Française, cea care a dat contur și personalitate literaturii franceze până la declanșarea Primului Război Mondial. În jurul revistei s-a creat o adevărată emulație și a apărut și editura N.R.F., care publica literatură franceză contemporană și care avea să se transforme în prestigioasa editură Gallimard. În timpul războiului, Gide a lucrat la Paris, inițial pentru Crucea Roșie, apoi într-o casă de convalescență pentru soldați, iar apoi a adăpostit în casa sa refugiați de război. În 1916 s-a reîntors la Cuverville, casa sa după căsătorie și s-a reapucat de scris. Războiul i-a amplificat dramele interioare și în 1916 începuse deja să scrie un al doilea Jurnal (publicat in 1916 sub titlul Numquid et tu?) în care a înregistrat căutarea sa permanentă a lui Dumnezeu. În final, incapabil să iasă din această dilemă, exprimată prin declarația „Catolicismul este inadmisibil, protestantismul este intolerabil, dar cu toate acestea mă simt creștin până în măduva oaselor”), s-a hotărât să-și construiască o etică proprie, prin care să transforme simțul vinovăției în Eul său cel mai profund. Acum, din dorința de rupe orice legătură de trecut, și-a început autobiografia intitulată, Si le grain ne meurt (1926) (Dacă totul moare), o narațiune a propriei sale vieți, din copilărie până în epoca acestei maturități creatoare. În 1918 amiciția cu tânărul Marc Allégret a produs cea mai serioasă criză din căsnicia sa, în care soția sa într-un atac de gelozie a distrus cea mai dragă posesiune a lui Gide, scrisorile trimise ei în perioada lor de corespondență îndrăgostită.

După război

După război tumultul său sufletesc s-a mai liniștit și scriitorul a început să capete figura liniștită din pozele realizate la bătrânețe. A luat decizia să-și admită diferența și a scris în 1918 Corydon (un dialog Socratic în apărarea homosexualității, anunțat încă din autobiografia sa). Publicarea lui Corydon în 1924 a fost dezastruoasă iar Gide a fost atacat chiar și de cei mai apropiați dintre prietenii săi. Gide a scris în această epocă singurul său roman recunoscut ca atare de scriitor, Les Faux-Monnayeurs (1926) (Falsificatorii de bani). El înțelegea prin asta că prin scop, dimensiuni și intenții narațiunea aceasta era diferită de celebrele sale șotii. E o construcție complexă și intricată în care rudele sau profesorii unui grup de adolescenți exercită atitudini corupătoare, atât în săli de clase cât și în exteriorul lor. Falsificatorii de bani reia toate temele preferate ale lui Gide printr-o progresie de scene, prin care acesta dorea să exprime structura fracturată a unei zile reale.

În 1925 Gide călătorește din nou în coloniile franceze din Africa ecuatorială. La întoarcere va publica Voyage au Congo (1927) (Călătorie în Congo), în care critic dur politica Franței coloniale. Gide se implică activ în politică iar umanismul său se manifestă prin aceste luări de poziție în favoarea celor obidiți. Pentru un timp va crede și în comunism, în 1936 va vizita Uniunea Sovietică, și, deși se declară inițial încântat de cele văzute va reveni asupra impresiilor inițiale în alte două cărți, în care își exprima deziluzia față de stalinism, și anume în volumele Retour de l’U.R.S.S. (1936) (Întoarcerea din URSS) și Retouches à mon retour de l’U.R.S.S. (1937) (Post-scriptum la Intoarcerea din U.R.S.S.).

Opera de senectute

În 1938 soția lui Gide, Madeleine, a murit. După o lungă perioadă de separare, boala ei îi reduce împreună. Pentru scriitor ea fost marea sa dragoste. Odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, Gide a început să aprecieze valorile tradiționale și să aprecieze trecutul. Din 1942 și până la sfârșitul războiului Gide va locui în Africa. Aici scrie piesa de teatru Tezeu, a cărei intrigă simbolizează chiar această întoarcere a lui Gide către trecut, căci Tezeu se poate reîntoarce la Ariadna doar pentru că este agățat de firul subțire al tradiției. În iunie 1947 Gide a obținut primul său titlu onorific, cel de doctor în litere la Universitatea din Oxford. În același an, în luna noiembrie, i se acordă Premiul Nobel pentru Literatură. În 1950 va publica ultimul volum din Jurnal, o înregistrare a vieții sale din 1889 și până la vârsta de 80 de ani. Jurnalul acesta, cu peste un million de cuvinte este o narațiune în care a înregistrat experiențe, impresii și crize morale, pe o perioadă care depășește 60 de ani și constituie un document de o bogăție sufletească extraordinară. După publicarea sa Gide a renunțat complet la scris.

Clasic al literaturii universale

Gide a militat pentru cunoașterea de sine și sinceritate iar această credință a fost îmbogățită de umanismul său și de apelul continuu la toleranță pe care l-a susținut prin intermediul întregii sale opere. Deși a fost o figură literară nu lipsită de controverse în plan biografic, Gide a fost considerat un spirit revoluționar, care a sprijinit deschis calea libertății individuale și a sfidat principiile moralității înguste, mic burgheze.

Încă înainte de moartea sa a fost recunoscut în unanimitate drept un umanist și un moralist în descendența vechii tradiții a moraliștilor francezi din secolul al XVII-lea. Caracterul nobil și puritatea și înălțimea stilului său i-au asigurat un loc în Panteonul literaturii franceze, dar și universale din toate timpurile.

FALSIFICATORII DE BANI
(Les faux-monnayeurs)
           (1925)

Romanul urmărește mai multe planuri: acela al întâmplărilor în care sunt antrenați câțiva adolescenți (Bernard Profitendieu, Olivier Molinier și prietenii lor) și acela al procesului de creație a unui roman  pentru care  Edouard ține un jurnal exprimând, în cea mai mare parte, concepția lui Gide asupra literaturii.

PARTEA A DOUA

         III

– Ei bine, aș vrea un roman care să fie în același timp la fel de adevărat și la fel de îndepărtat de realitate, la fel de particular și la fel de general totodată, la fel de uman și de fictiv ca Athalie (tragedie de Racine), ca Tartuffe sau ca Cinna (tragedie de Corneille).
– Și…subiectul acestui roman ?
– Nu are subiect, reluă Edouard precipitat; și poate că acesta este lucrul cel mai surprinzător. Romanul meu nu are subiect. Da, știu, pare stupid ce spun. Să zicem însă, dacă vă convine mai mult, că nu va avea un subiect…”O felie de viață”, spunea școala naturalistă. Dar  această școală avea marele cusur de a tăia felia totdeauna în același sens; în sensul timpului, în lungime. De ce nu în lățime ? sau în adâncime ? În ce mă privește, aș vrea să nu tai deloc. Vă rog să mă înțelegeți: aș vrea  să fac astfel încât în acest roman să intre  totul. Nici o tăietură de foarfecă pentru a-i întrerupe substanța aici mai degrabă decât dincolo. De mai bine de un an de când lucrez la roman, introduc în el tot ce mi se întâmplă și nu vreau să las pe din afară nimic din ce văd, din ce simt, din ce mă învață viața altora și a mea…

– Și totul stilizat ? spuse Sophroniska, prefăcându-se a fi foarte atentă, dar fără îndoială cu o nuanță de ironie. Laura zâmbi fără voia  ei. Edouard ridică ușor din umeri și reluă:
– Nici măcar asta nu vreau să fac. Ce vreau eu este să prezint pe de o parte realitatea și de pe alta efortul de a o stiliza, de care v-am  vorbit mai adineaori.
– Sărmanul meu prieten, o să-ți faci cititorii să moară de plictiseală, spuse Laura; nemaiputând să-și ascundă zâmbetul se hotărî să râdă de-a binelea.

– Dar deloc. Pentru a obține acest efort, mă înțelegi, inventez un personaj care e romancier și va fi figura centrală; și subiectul cărții, dacă vreți,  e tocmai lupta între ceea ce îi oferă realitatea și ceea ce el pretinde să facă din ea.
– Da, da, încep să înțeleg, spuse politicoasă Sophroniska, simțind că e gata să se molipsească de râsul Laurei. Ar putea să fie destul de interesant. Știți însă că în romane e totdeauna periculos să prezinți intelectuali, fiindcă plictisesc publicul; nu pot spune decât neghiobii, și tot ce-i privește începe să pară abstract.
– Și-apoi văd foarte bine ce se va întâmpla, interveni Laura; în acest romancier te vei descrie chiar pe dumneata, altfel nici nu se poate.
De câtăva vreme, vorbindu-i lui Edouard, luase un ton batjocoritor de care ea însăși se mira, iar pe Edouard îl descumpănea, cu atât mai mult cu cât surprinsese un reflex al acestui ton în privirea răutăcioasă a lui Bernard.

Edouard protestă:
– Ba nu; voi avea grijă să-l fac foarte dezagreabil.
Laura era stârnită:
– Asta spuneam și eu: toată lumea te va recunoaște în el, spuse ea izbucnind într-un râs atât de nestăpânit încât îi făcu și pe ceilalți trei să râdă.

– Și planul cărții l-ați terminat ? întrebă Sophroniska, încercând să devină iarăși serioasă.
– Firește că nu.
– Cum firește că nu ?
– Trebuie să înțelegeți că un plan pentru o carte de acest fel, este esențialmente inadmisibil. Dacă aș decide ceva cu anticipație, totul ar fi falsificat. Aștept să mi-l dicteze realitatea.
– Dar credeam că vreți să vă îndepărtați de realitate.
– Romancierul meu va vrea să se îndepărteze de ea; dar eu îl voi readuce mereu la realitate. La drept vorbind acesta va fi subiectul: lupta dintre faptele propuse de realitate și realitatea ideală.

Lipsa de logică a spuselor lui era flagrantă și sărea în ochi în modul cel mai penibil. Apărea acum clar că în dosul frunții sale Edouard adăpostea două exigențe ireconciliabile și că se ostenea vrând să le pună de acord.

– Și ați avansat cu lucrul ? întrebă politicoasă Sophroniska.
– Depinde ce înțelegeți prin aceasta. La drept vorbind, din cartea propriu-zisă, n-am scris încă un rând. Dar am lucrat totuși foarte mult. Mă gândesc la ea zi și noapte, fără încetare. Am o metodă foarte ciudată de lucru pe care nu v-o ascund: notez într-un carnet zi de zi starea în care se află acest roman în mintea mea: da, țin un fel de jurnal, cum ai scrie despre un copil….Adică în loc să mă mulțumesc cu rezolvarea fiecărei dificultăți, pe măsură ce se ivește (și orice operă de artă nu e decât suma sau produsul soluțiilor ce le găsești pentru numeroasele dificultăți succesive), eu iau fiecare din aceste dificultăți în parte și o expun, o studiez. Dacă vreți, acest carnet conține critica neîntreruptă a romanului meu; sau mai bine spus: a romanului în general. Gândiți-vă ce interes ar fi prezentat pentru noi un asemenea carnet ținut de Dickens sau Balzac; dacă am avea jurnalul Educației sentimentale sau al Fraților Karamazov ! Istoria operei, a gestației ei ! Dar ar fi pasionant….mai interesant decât opera în sine….

Edouard avea speranța confuză că i se va cere să citească aceste note. Dar nici unul din cei trei nu manifestă nici cea mai vagă curiozitate. În loc de care:
– Sărmanul meu prieten, spuse Laura cu o notă de tristețe, după câte văd n-o să-l scrii niciodată.
– Ei bine, vreau să vă spun ceva, replică impetuos Edouard: mi-e totuna. Dacă nu reușesc să scriu această carte, înseamnă că istria cărții m-a interesat mai mult decât cartea; că i-a luat locul; și va fi cu atât mai bine.

– Nu vă temeți că, părăsind realitatea, vă veți rătăci în regiuni extrem de abstracte, și veți face un roman nu cu ființe vii, ci cu idei ?întrebă îngrijorată Sophroniska.
– Și dacă ? strigă Edouard cu mai multă vigoare. Pentru că niște nepricepuți au luat-o razna, trebuie oare să condamn romanul de idei ? În chip de romane de idei nu ni s-au servit până acuma decât execrabile romane teziste. Dar nu despre așa ceva este vorba, vă dați seama. Ideile …ideile, trebuie să vă mărturisesc că mă interesează mai mult decât oamenii; mă interesează mai mult decât orice. Ele trăiesc, luptă, agonizează ca oamenii. Firește, se poate spune că nu le cunoaștem decât prin oameni, așa cum n-avem cunoștință de vânt decât prin trestia care se îndoaie; dar oricum, vântul e mai important decât trestia.
– Vântul nu există independent de trestie, se hazardă Bernard.
Intervenția lui îl făcu să continue mai înflăcărat pe Edouard, care atâta aștepta de multă vreme:

– Da, știu: ideile nu există decât prin oameni; dar și într-asta constă pateticul situației: trăiesc pe seama lor.
http://literaturapopoarelor.blogspot.com/2011/12/andre-gide-1869-1951.html

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s