Iulian-Ciocan        Valentina Covrigaru a lucrat toată viața în biblioteca unui colegiu, o bibliotecă micuță și pricăjită, fără prea mulți vizitatori. Ani de zile, doamna Covrigaru avusese o existență liniștită și chiar moțăia minute bune în biblioteca pustie. Dar peste un timp șefii au început s-o ia la trei parale, să-i reproșeze că nu organizează manifestări.

            „Dacă biblioteca nu va avea manifestări, te vom concedia!”, a avertizat-o un șef pe Valentina Covrigaru, băgând-o în sperieți.

            O vreme, bibliotecara s-a chinuit să descifreze sensul conceptului manifestări. Apoi, după câteva zile de meditație adâncă, a constatat că cel mai simplu lucru ar fi să găzduiască niște lansări de carte. Pentru asta trebuia să găsească un condeier care să-i accepte propunerea.

            Ceea ce părea un fleac la început s-a dovedit a fi o mare problemă. În mod normal, gândindu-se la preferințele elevilor, bibliotecara i-a adresat invitația unui poet vârstnic, grizonant, care confunda esteticul cu patriotismul. Însă poetul-patriot, de vârstă venerabilă, a refuzat să vină, invocând programul său mult prea încărcat. Un alt condeier vârstnic a respins propunerea bibliotecarei din cauză că biblioteca nu avea anvergura necesară, el dorindu-și mai mulți ascultători. Al treilea condeier cu plete dalbe voia să vândă la lansare vreo sută de cărți și, cum lucrul acesta era puțin probabil, a zis cu trufie că nu mai vine.

            Și uite-așa a rămas Valentina Covrigaru cu buza umflată. În disperare de cauză, bibliotecara îngrijorată a solicitat ajutorul unui scriitor postmodernist și deci anonim. Deși se apropia vertiginos de frumoasa vârstă de 50 de ani, scriitorul postmodernist era aproape necunoscut în țara sa. Iar șefii colegiului, ca nu cumva să dea cu bâta-n baltă, au dorit mai întâi să-i citească volumul pe care intenționa să-l lanseze. Lectura le-a făcut părul măciucă. Volumul scriitorului posmodernist era burdușit cu trivialități, cu cuvinte lecențioase. Canditatura scriitorului postmodernist a fost respinsă cu vehemență, iar bibliotecara a fost admonestată cu severitate. Sărmana femeie devenise lividă de frică.

            „Le-aș zice eu șefilor că manifestările pe care le vor nu sunt mai importante decât numărul cititorilor, dar, din păcate, nici cititori nu prea avem…”, i se confesă unei prietene bibliotecara stresată.

            În ziua de 29 iunie 2020, doi soldați au dat buzna în biblioteca micuță a colegiului și, amenințând-o cu automatele, i-au poruncit doamnei Covrigaru să arunce la tomberon toate cărțile românești. Tremurând de spaimă, cu inima ruptă de durere, Valentina Covrigaru a trebuit să renunțe la aproape tot fondul de cărți. Soldații ruși o obligaseră să ardă în curtea colegiului, în prezența unei mâini de elevi buimăciți, câteva volume de Creangă, Eminescu, Vieru și Liviu Beschieru. Doamna Covrigaru punea pe foc cărțile clasicilor și plângea, făcându-i pe soldați să râdă zgomotos. Își dăduse seama atunci că renunța la o parte din ființa ei profundă. A fost prima și ultima ei manifestare, căci peste o zi noua conducere a colegiului i-a dat papucii.

            Acasă, prostrată după vestea primită, Valentina Covrigaru încercă să găsească o alinare în discuția cu soțul Grișa.

            „Cum să mai trăiesc acum, Grișa, după ce elevii au văzut cum dau foc cărților?”, se tângui fosta bibliotecară.

            Bocetele ei nu-l impresionară însă pe soțul de curând pensionat.

            „Tu chiar ești tâmpită, fa, sau doar îmi pare mie? Mai contează ce cred copchiii aceia? Suntem într-o altă lume, iar scriitorii tăi vor fi acum în…! Gândește-te mai bine ce-o să facem acum fără salariul tău! Ce-o să punem în gură, fa?!”, se răsti la ea Grișa, tremurând de indignare.

            „Dar… am săvârșit un păcat de neiertat, Grișa. Am distrus operele clasicilor, iar copiii se uitau la mine ca la o trădătoare…”, scânci din nou doamna Covrigaru.

            „Auzi, fa? Nu mai contează nici ce-ai făcut, nici ce-au văzut copchiii, nici operele scriitorilor tăi. S-a schimbat puterea, fa! Asta contează! Cum să trăim mai departe? La asta trebuie să te gândești! Auzi, fa?!”, zbieră pensionarul Grișa, zgâlțâind-o cu putere pentru a o readuce în lumea reală.

            Dar Valentina Covrigaru nu-și venea în fire, continuând să se lamenteze: „Mor, mor de rușine… Ceea ce am făcut anulează munca mea de-o viață… E ca și cum n-am lucrat toată viața mea la bibliotecă, Grișa…”.

            „Tare proastă mai ești, fa! Mai bine era dacă te arestau saldafonii?”, zise cu năduf Grișa și se duse la balcon să fumeze o țigară…

Fragment din romanul „Iar dimineața vor veni rușii” de Iulian Ciocan

Capitolul 18, pag. 164 – 166

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s