10000533

            Am văzut lumina zilei în Regatul României.

            Eram un copil liber, iubit și respectat. Aveam în față marea, în spate – munții, pe ambele părți – un picior de plai, iar viitorul – senin ca apa unui izvor.

            Apoi, la doisprezece ani, ca un trăsnet din înalturi – catastrofa. Primul dezastru. Cel care m-a născut, de fapt, o dată pentru totdeauna: 28 iunie 1940…

            A urmat o vară fără joacă. Mulți dintre colegi dispăruseră. Dispăruseră bunicii și vecinii. La școală se vorbea o altă limbă, pe străzi – figuri umile, speriate, prin cinematografe – filme neînțelese. Părinții, cu ochii pe ușă, șușoteau de parcă ar fi pus mereu ceva la cale. La fiecare trei-patru zile, ușile se dădeau de perete și un tip slăbănog, cu chipul albastru oprit pe urechi, își repezea privirea roată prin odaie (celelalte odăi deveniseră apartamente…): „Poreadok?”

            Apoi, celălalt dezastru: războiul. Bombardamentele germane: „fragmente” de oameni pe străzi și prin copaci. Fuga la țară. Întoarcerea cu învingătorii. Ruinele orașului mai fumegă – școli, magazine, instituții, cinematografe. Principiul barbarilor: „După noi – potopul”…

            Lacrimi la revederea celor ce revin din Țară. Lacrimi la gândul că mulți- foarte mulți, mii! – nu vor reveni niciodată din ghețurile Siberiei… Încercăm să ne întoarcem pe ruine la viața de altădată, când… Iar dezastru: se întoarce tăvălugul roșu…

            Refugiul. Bombardamentele americane. Țara cu brațele deschise, dar secătuită de război și foamete.

            Și, în sfârșit, 23 august: armistițiul! Oare să se fi terminat tot calvarul?

            Dar, iar catastrofă! În locul regelui – Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Iosif Kișinevski. Arghezi nu mai este marele bard, e un poet al putrefacției, Ion Barbu – un slugoi al imperialismului, George Călinescu – un lacheu al burgheziei… Iuliu Maniu – un criminal, marele ideolog al țării este Leonte Răutu, un cârnățar din Bălți… Trenurile cu basarabeni în vagoane de vite trec șirag spre provincia furată. Nu știe nimeni unde opresc. Începe Bărăganul și canalul…

            În ’49, tata, vânat de rușii din Comisia Aliată de Control, este prins și expediat împreună cu familia spre răsărit. Din fericire, până la Chișinău. Unde va începe malaxorul de oameni și destine: un imens lagăr de inși ce trebuie dresați în spiritul dragostei de partid și de conducătorii iubiți, în spiritul internaționalismului proletar, cu ajutorul războiului rece, al Afganistanului și a tot soiul de manipulări asupra conștiinței și moralei…

            Și, iar catastrofă! Dar, de data aceasta, cea care ar fi trebuit să fie în totalitate pozitivă: suveranitatea și independența Moldovei, dar a unei Moldove reduse la o treime. Și cum bunele intenții pavează de obicei drumul spre iad, iată-ne în al douăzecilea an de tranziție, fără prea multe perspective de a ieși la liman…

            Trăim niște zile speciale: 65 de ani de la finele războiului și, foarte curând, 70 de la ultima răpire a Basarabiei. Și am scris rândurile acestea nu pentru a aniversa sau a comemora evenimentele, le-am scris pentru a demonstra că istoria unui individ sau a unui neam poate încăpea pe o singură foaie de formatul A 4, cu tot tragismul ei, și că din atâta chiar se pot trage și învățături.

            Suntem noi, basarabenii, COPII AI DEZASTRELOR, și din încleștarea cu destinul, sau mai ales cu trufașii, uriașii vecini, n-am fi putut nicicum să ieșim învingători.

            Suntem niște învinși.

            Și zadarnic cere explicații la acest termen ministrul rus de Externe de la președintele nostru interimar. Oare chiar să nu știe înaltul nostru demnitar, obligat să-și asume trecutul predecesorilor, că, trimițând pe front toată populația bărbătească a Moldovei, în calitate de carne de tun (neinstruiți, neînarmați!), s-a comis un atac asupra factorului genetic cel mai sănătos al națiunii? Că va fi nevoie de vreme multă, foarte multă până se va reveni la normalitatea genetică?

            Și nu pot să nu mă gândesc la cei șaptezeci de tineri soldați moldoveni ce vor bate pasul de paradă pe granitul Moscovei. Unii dintre ei, posibil, nepoți sau strănepoți ai celor ce au făcut peste Vltave și Dunări poduri din carnea lor ca să poată trece soldatul roșu… Își vor aminti soldățeii noștri de străbunii sacrificați?

            Sau cum se vor simți ai noștri ținând pasul cu cazacii din Transnistria? Ei, copiii celor ce nu-și-au precupețit viețile și sănătatea ca să ne apere bruma de suveranitate și independență? Își vor aminti de soarta celor trei sute de tineri trimiși dezarmați la Tighina de către imbecilii noștri și lichidați fără urmă de către părinții acestor cazaci (probabil, „biruitori”)?

            Mai sunt și alte întrebări ce nu se pun: există biruitori de calitatea întâia și a doua? După 23 august, mii și mii de ostași români au căzut pe câmpiile Ungariei și în Țara Mică, luptând alături de sovietici. După cucerirea în lupte grele a orașului Debrețin de către divizia „Tudor Vladimirescu”, comandamentul sovietic a dispus ca în titulatura diviziei să se adauge și numele orașului. N-am auzit ca veteranii din această armie să fie pomeniți printre invitați. Ori poate e vorba de conturi mai vechi?

            În războiul ruso-turc din 1877-1878, după un asediu de multe luni, armata rusă nu putea cuceri nicicum fortificațiile de la Smârdan (Bulgaria) și nici reduta Grivița I (Plevna), considerată inexpugnabilă. În urma unor atacuri fulgerătoare, ambele redute au fost cucerite de către dorobanții români. Dar în catedrala înălțată la Sofia de către ruși nici pomeneală de ostașii români…

            Zeci de ani, ni s-a tot băgat în cap că poporul sovietic singur a salvat omenirea de fascism.

            Acum, cu jumătate de gură, se admite că au mai făcut câte ceva și alții: americanii, englezii, francezii. Dar noi?

            Marele scriitor și patriot rus Victor Astafiev, un om de o cinste și onoare proverbiale, a scris într-una din însemnările sale: „Rusia i-a învins pe nemți nu prin măiestrie militară, ci asfixiindu-i cu cadavrele a zeci de milioane de soldați mânați în luptă.” (Citez din memorie).

            Cine știe, poate, în cazul acesta, au contribuit și morții noștri?

            Dar morții noștri nu pot fi învingători: ei nu s-au jertfit, ei au fost jertfiți!

            Și ne rămâne nouă, copiilor lor, dar și ai dezastrelor, să gândim ceea ce nu li s-a permis lor să gândească…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s