Semne de carte şi biblioteci
Juan Ramón Jiménez s-a născut în satul andaluz Moguer, în 1881. Vădind o vocație precoce, la paisprezece ani se poate mândri cu poezii publicate în câteva reviste din Andaluzia. La 14 ani vine la Madrid, unde intră în legătură cu cercurile moderniste. Ruben Dario îl elogiază pentru „suavitatea melancolică” a versurilor sale, care trezesc „dorul de imposibil„, și îi sugerează titlul unuia din primele volume: Suflete de violeţă. De la aceste prime versuri până la anii maturității, Juan Ramón Jiménez este un exemplu strălucit de sacrificiu pe altarul poeziei, pe care o slujește cu o fervoare mistică.
Timp de peste jumătate de secol, cât se desfășoară munca sa neobosită de cizelare a operei („Nici o zi fără o hârtie ruptă„), el a fost pentru mai multe generații de poeți – de la modernismul începutului de veac până la școlile de avangardă – scriitorul venerat, poetul prin excelență, „maestrul indiscutabil” , cum îl numea Rafael Alberti într-o frumoasă carte de amintiri.
Într-o schiță autobiografică publicată în revista Renacimiento, Juan Ramón Jiménez trece în revistă principalele evenimente și stări sufletești care stau la originea operelor sale: ” Miros de tămâie și de flori, o fereastră deschisă spre grădină, o terasă cu trandafiri pentru nopțile cu lună se transformă în Arii triste„; o lungă ședere în munții Guadarrama se reflectă în volumul Pastorale; apoi vine o „toamnă galantă – cu azur de aur – care prilejuiește Jurnalul intim și Grădini îndepărtate; aceasta e perioada în care muzica umple cea mai mare parte din viața mea”. Urmează o epocă dificilă pentru poet, o epocă de „oboseală, frig și gânduri de sinucidere”. O gravă depresie nervoasă, care-l va însoți cu intermitențe toată viața, îl silește să rămână câțiva ani în sanatorii, la Madridși în sudul Franței. După o călătorie prin Franţa și Italia, se retrage în 1907 în satul natal, unde scrie celebra carte Platero și eu. În 1912 revine la Madrid unde rămâne 25i de ani, trăind în intimitatea poeziei și oarecum la marginea vieții literare, căci viața lui de izolare mândră și concentrată este în întregime subordonată operei.
În anul 1916 are loc un eveniment decisiv în viața sa : în urma unei călătorii în SUA, se căsătorește cu Zenobia Camprubi Aymar (traducătoare în spaniolă a lui Rabindranath Tagore, care-i va deveni colaboratoare neprețuită. După izbucnirea războiului civil spaniol, ia drumul exilului și devine profesor de literatură spaniolă la diferite universități din Statele Unite, Cuba, Puerto Rico. În 1956 i s-a decernat Premiul Nobel pentru literatură. Moare în 1959, în Puerto Rico.

A luat cu sine vântul…

A luat cu sine vântul toţi nourii tristeţii.
E verdele grădinii nou nestemat tezaur;
Se-ntorc în stoluri păsări pe urma frumuseţii
Şi asfinţitul naşte livezi-livezi, de aur.
Aprinde-mă, crepuscul! Parfum mă fă! Scrumeşte
Tu sufletu-mi, şi fă-mi-l ca tine: – apus de soare.
Deşteaptă-mi ce am veşnic, ce arde, ce iubeşte…
Şi vântul de uitare să-şi ia ceea ce doare.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s