Trăiască România! Trăiască Tricolorul!”

După o noapte nedormită, în sfârşit ne-am decis – părăsim oraşul. Pe la 2 de noapte câţiva paramilitari ne-au vizitat căminul. S-au oprit la uşa vecinilor şi au început să lovească sălbatic cu paturile pistoalelor-automat.
          Румыны, выходите! Суки! (Românilor, ieşiţi. Căţelelor!)
           Какие мы румыны, уходите! Не пугайте детей! (Ce fel de români suntem noi? Plecaţi! Nu speriaţi copiii)
          Ну, паршивые суки, мы до вас доберемся! (Căţelelor spurcate, tot una o să dăm de voi).
A urmat tropăit de bocani pe scări.
– Au plecat, a şoptit abia auzită soţia.
– Cred că s-au dus. Mâine ar putea să rupă uşa noastră. Dimineaţă plecăm peste Nistru, fie ce-o fi.
Pe la 5 în zori am trezit copiii.
– Îmbracă-i cu mai multe haine. Genţi nu luăm. Bate la ochi.
La staţia de autobuz aşteptau deja câteva persoane. Ne-am alăturat, ţinând copiii somnoroşi de mână. Să fi aşteptat autobuzul 5-7 minute. Nouă ni se părea că l-am aşteptat câteva ore.  Ore lungi, chinuitoare.
      Am coborât la capătul Lungii, la 100 metri până la centura drumului de lângă pod. Lumea mergea tăcută, grămăjoară. Ne-am alăturat şi noi mulţimii. Pentru a nu fi cunoscut de cineva, am tras pălăria mai pe ochi. La cerc era instalată o maşină blindată şi un post mare de gardişti. Pe acoperişul fostului post de poliţie, acum intrat în posesia paramilitarilor, fâlfâia liniştit un steag bicolor al fostei RSSM. La vederea pânzei roşu-verde, fecioraşul meu de numai 5 anişori a strigat „Trăiască România! Trăiască Tricolorul!” (cuvintele unui cântec, care era des ascultat în familie şi pe care micuţul le-a învăţat. Pentru dânsul orice steag se asemuia cu tricolorul). Am înlemnit. Şiroaie de sudoare rece se scurgeau pe şira spinării. Soţia, albă la faţă, îi astupă fulgerător cu palma gura. Pare-se că n-am fost auziţi. Lumea s-a încolonat, trecând prin faţa a trei persoane înarmate care verificau fără grabă actele. Am trecut şi noi. I-am privit atent pe fiecare. Nu-i cunoşteam. Până la pod drumul era blocat de maşini grele şi un baraj din saci cu nisip. Mai era şi un cuib metalic de foc cu ferestre spre malul drept al Nistrului. Pe ambele margini ale drumului, grămezi de paie în care încă dormeau bărbaţi cu arme lângă ei. Încă un control. Spre fericirea noastră, cei care făceau controlul erau cazaci, nu localnici. Deci, aveam şansa să trecem Nistru nevătămaţi. Al treilea control a intervenit la intrarea pe pod. Un gardist bătrân îmi luase paşaportul. S-a uitat lung la fotografie, apoi la mine. Iarăşi la fotografie. Ceva îl deranja.
– Вась, а ну глянь! (Vasea, ia priveşte!) s-a adresat bătrânul unei persoane tolănite în paie.
– Да, пошли они…  (Ia, ducă-se…)
I-am smuls moşului curios documentul din mână şi am luat-o încetişor spre pod. În cale ne mai aştepta un obstacol serios. La vre-o 10 metri pe pod erau instalate ca pe tabla de şah nişte mine mari, cât roata la căruţă. Am luat copiii în braţe şi atent am trecut peste ele. (Peste două zile minele au aruncat în aer podul).
Pe la jumătate de pod soţia oftă uşor. I-am şoptit, deşi nimeni nu ne auzea,  să fie atentă, să aibă grijă de copii. Era degrabă să ne relaxăm vigilenţa. Spinările noastre mai erau în vizorul armelor separatiste. Se putea întâmpla orice. Ajunşi pe malul drept al Nistrului, am răsuflat uşurat, din tot coşul pieptului. Şi-am pornit un nou drum – cel al bejeniei. Fugari în propria ţară… 

Ion Borş,
(refugiat, în 1992, din or. Dubăsari)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s