Atunci când mi s-a recomandat “Pupa Russa” de Gheorghe Crăciun m-a încercat frica. De ceva timp încoace nu prea aveam noroc în alegerea lecturii. Unde a dispărut intuiţia mea care îmi sugera ce cărţi să aleg fără a da greş? Tot ce citeam mi se părea fad şi rudimentar. Doream profunzime. Ce mă făceam dacă şi aceasta avea să mă dezamăgească?

Dar tocmai luasem în mâini o carte de o complexitate de-a dreptul uimitoare. E o lectura cat se poate de deschisă, fără prefăcătorie, o adevărată alinare. Câteodată ţi se face plictisitor de la ambalajul frumos al gândurilor, apare dorinţa de a sfida pudicul şi de a spune lucrurilor pe nume. Autorul cărţii a trecut printr-o astfel de lâncezeală şi a ajuns să creeze romanul, după cum mărturiseşte: “îmbătrâneam şi într-o bună zi mi-am spus că n-ar trebui să-mi fie prea greu să ies o vreme din natura mea masculină, cu toate prejudecăţile ei, pentru a încerca să aflu ce înseamnă să îmbraci, scriind o carte, pielea celeilalte naturi, mă gândeam la o carte atât de necruţătoare şi de directă, încât să mi se facă ruşine de toată lumea, mai ales de femeile care m-au cunoscut ca pe un bărbat tandru şi pudic”, autorul intuind că şi cititorii ar dori să roşească până în vârful urechilor atunci când s-ar cufunda în lectură. Tot prin mărturisire autorul scuză natura umană: “Aşa suntem făcuţi noi, oamenii. Înclinaţia lubrică, impudoarea şi neruşinarea sunt peste tot, şi în aerul care îmbracă cele mai fine epiderme, şi dedesubtul celor mai vaporoase rochii. Iată de ce întotdeauna e nevoie de un Dumnezeu”. Gh. Crăciun a ales drept ţintă impudoarea feminină: “Descopeream în mine o stare destul de urâtă, un fel de dezamăgire ruinătoare pe care n-o mai cunoscusem niciodată până atunci. Înţelegeam ca un prost că şi în natura feminină există zone de vulgaritate, murdărie şi instinctualitate brutală”.
Deşi e plină de sex, nu sunt de părere precum cartea ar conţine obscenităţi, ci mai degrabă nişte adevăruri binecunoscute şi vulgare, dar cărora alţi autori le conferă o formă decentă făcând uz de figuri de stil şi tropi. Pe când această carte nu se ascunde după deget, e o carte curajoasă, care m-a determinat să-i admir autorul. Mă întrebam de unde ar putea cunoaşte un bărbat atât de bine o femeie, până în cele mai mici detalii. Cu siguranţă nu poţi obţine o astfel de cunoaştere din surse terţe. Adevărată stupoare mi-a produs prima Nota auctoris care a căzut ca din cer în mijlocul lecturii şi care conţinea dezvăluirea secretului: “Sunt acum în bucătărie şi mă gândesc la acest roman. Şi deodată descopăr că ar trebui să-mi imaginez ceva care sa nu ţină de firea mea şi de mirosul meu de bărbat şi de feromonii mei implacabili şi atunci îmi spun că ar trebui să încep chiar cu un fir de păr, cu senzaţia caldă a unui fir lung de păr care ţi s-a lipit de obraz…”. Şi astfel bărbatul se metamorfozează în femeie. Uimitor cit de bine îi reuşeşte! Nu-i scapă nimic. M-au fermecat transformările creaţiei – pentru a scrie despre o femeie, dânsul se transformă în femeie. “Aha!”, îmi spun, “iată de unde toate aceste detalii intime şi senzaţii pur femeieşti.” La început crezusem că e vorba de încă un autor din acei care se pretind mari cunoscători ai femeilor, necunoscându-se pe dânşii ca bărbaţi. Dar acesta chiar simte din plin toate chinurile unei femei. Iţi vine să crezi că a făcut transplant de suflet!
Titlul cărţii l-am perceput ca pe unul cât se poate de semnificativ în ceea ce priveşte povestea eroinei. Leontina Guran este o personalitate multilaterală comparabilă doar cu o păpuşă rusească care îşi descoperă treptat toate păpuşile de dimensiuni mai mici închise una in alta. Comparaţia mi s-a părut genială, mai ales când savuram din plin fiecare apariţie a unei păpuşi tot mai mici până când m-am trezit în final că nu a mai rămas nimic. Nu sunt sigură de consecutivitate, dar primul aspect al personalităţii eroinei pe care l-am captat a fost fetiţa lipsită de apărare şi supusă dramei numelui ei, format din Leon + Tina: “Îl primise în dar ca pe un bolovan pe care trebuie să-l ţii degeaba în braţe până îţi vine rău de oboseală. Era o greutate (un rucsac? nu un rucsac!) pe care o căra zilnic în spate. Un fel de ham de cal de care nu mai poţi scăpa nici aruncându-te în apă.” Şi asta nu era tot pentru un copil a cărei percepţie a lumii înconjurătoare abia se înfiripă. Atunci Leon a început “să se nască în trupul ei de fetiţă plăpândă. Neputinţa şi îndârjirea din carnea ei revoltată aveau atunci nevoie de sufletul unui băiat.” Dedublarea cu care se luptă ea şi care porneşte de la numele ei e o situaţie cunoscută de cititor. Fiecare din noi trece printr-o astfel de situaţie, numai că declicul care o provoacă poate fi diferit. Trebuie să recunoaştem că suntem şi femeie, şi bărbat.
Alt aspect primordial al pupei russa e cel al unei adolescente bombă care chiar şi când “îşi ţinea palmele lipite de pătura de pe masă, simţeam în ele o excitaţie imperceptibilă, de pisică ce-şi reţine cu mare artă ghearele”. Mai târziu dânsa se transformă într-o femeie fatală, râvnită de orice individ care poartă însemnele bărbăţiei: “Devenise o fată frumoasă pe care n-avea cine s-o iubească. Nimeni nu încerca să afle cum ar fi trebuit s-o iubească pe ea. Era dorită de bărbaţi, era invidiată de colege şi prietene, de parcă ei i-ar fi fost mai uşor pentru ca n-avea suflet. Şi aşa a şi început să meargă înainte de la o vârstă încolo, de parcă sufletul ei nici n-ar fi existat.” Pe când ea visa la cu totul altceva, spunându-şi că “Lumea nu poate fi peste tot aşa, ca în casa lor, trebuia să mai existe şi o altă lume, mai bună şi mai frumoasă. Cu mult mai frumoasă, îşi spunea ea şi deschidea caietele de teme cu şi mai mare silinţă”. Drama e că nu s-a întâmplat nimic deosebit cu ea, aşteptările ei pur şi simplu nu i-au fost împlinite. Drept urmare o încercă “o tot mai pronunţată stare de iritare interioară. Şi o continuă dorinţă de fugă. Sentimentul insuportabil că nimeni nu te-a obligat, dar că tu ai devenit un om slab, la cheremul oricărei întâmplări. Şi că nu mai poţi face nimic. Încerca tot mai des acest sentiment. Iată de ce se abandona cu disperare în cărţi. Căuta ceva care să semene cu viaţa ei. Nu era seară în care să nu deschidă o carte, orice carte, extrasă din bibliotecă absolut la întâmplare. Citea şi se gândea, făcea pauze lungi şi atunci rămânea multă vreme cu ochii pironiţi în pereţi. De unde începuse toată mizeria asta?”. De parcă s-ar simţi responsabil de dilema la care şi-a impus eroina, autorul îi inventează o explicaţie: ”Lipsa iubirii naşte singurătate? Ii plăcea să creadă asta. Se însingurase de mică, fugea de ai ei, mereu cu aceeaşi dorinţă să se desprindă de matcă, să ia lumea în piept. Puiul prostuţ de vrabie care zboară din cuibul cald. Învăţase de mică să-şi ascundă gândurile, faptele, ruşinea şi frica. Mai ales frica. Îşi dispreţuia mama, dar numai ea ştia asta. Îşi ura tatăl, dar numai ea ştia asta. Şi câteodată i se făcea milă de ei. Erau nişte oameni prea simpli. Înduioşător de simpli. Ăsta era adevărul”.
In acelaşi timp romanul face o paralelă, neexcluzând nimic din coloritul vremurilor de tranziţie de la comunism la capitalism – turnătorie, frică, instabilitate, aducând în scenă detalii ce nu pot fi întâlnite în cărţile de istorie, uneori doar prin cuvinte astfel stivuite încât să redea realismul vieţii indivizilor care încercau să ţină pasul cu societăţile civilizate, care “n-au timp niciodată, îşi amână sentimentele, se prefac că nu pot mai mult, laşitatea lor de fiinţe copleşite de greutăţile vieţii, speriate, abrutizate de muncă, de ameninţările viitorului, de acea dihanie perversă care le roade viscerele de oameni tineri trăindu-şi zilele cu vedenia bătrâneţii în cap.” Şi doar copiii, în lipsa lor de griji, trăiau cu adevărat în acele vremuri dramatice, savurându-şi libertatea, jucându-se cu cuvintele şi înţelesurile.
Este de admirat curajul autorului de a omite în paragrafe întregi semnele de punctuaţie, recurgând la trucuri precum abuzuri evidente şi deliberate de repetiţii, epitete şi alte figuri de stil şi riscând a fi supus unei critici nu tocmai constructive şi de a nu fi bine primit de cititor. Dar totul e mai mult decât feeric – jocuri de cuvinte, termeni amalgamaţi, un şir de vorbe ilogice, dar şi logice in acelaşi timp. Ai senzaţia ca iată prinzi firul, apoi iată-l pierzi, un joc de-a pisica cu şoarecele. Totul se împleteşte ca într-un caleidoscop, se şterg contururile şi se încalcă graniţele. Imagini atât de complexe se perindă prin faţa ochilor încât nu poţi decât să le ghiceşti.
Sunt şi goluri pe care trebuie să le umpli singur, în dependenţă de ce dispui în dotare, fraze aluzive care-ţi descopăr totul şi nimic. Cartea e atât de intensă încât ai nevoie să faci pauze îndelungate şi să te desprinzi din lumea ei care sta să te înghită. Anume pe ea am căutat-o de câteva zeci de cărţi încoace!
IULIA CIORNÂI, cititor fidel

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s